Frica de singuratate
Viata e plina de ironii. Iar in ce ma priveste, da pe dinafara. De cata ironie gasesc in ea. Uneori nu pot sa nu-mi remarc viata cu un oarecare fior tenebros, intrebandu-ma daca nu cumva Ceva-Cineva trage amuzat sforile, cu un simt al umorului care derapeaza de multe ori din ironie, intr-un sarcasm violet, sfarsind cu prabusiri in cinism.
Cea mai teribila frica a copilariei mele a fost frica cea de singuratate. Absenta oamenilor ma teroriza. Imi amintesc ca eram de acum “mare”, 6-10 ani, cand copii pot fi lasati singuri acasa, si eu tot nu reuseam sa-mi stapanesc frica si sa raman “sobra” cand eram lasata singura in casa. Mai tarziu, cand am crescut, am ajuns (nuuu, nu sa-mi inving frica) sa evit sa recurg la tertipurile ridicole din copilarie pentru a fi in preajma oamenilor. De indata ce usa de la intrare se inchidea dupa ultimul om care iesea din casa, un lup infometat incepea sa mi se zvarcoleasca in pantece, infingandu-si coltii adanc in maruntaiele mele. Ma durea. Si doare si acum, cand musca. Singura in casa, ma simteam parasita de oameni, undeva intr-o lume fara viata, de piatra si lemn. Ingrozita de absenta oamenilor, nu trecea mult pana sa incep sa plang, sa strig, sa urlu, doar sa-mi aduc in preajma un suflet de om, oricare. Nu de putine ori s-a intamplat ca, alarmati de urletele din casa, vecini sau trecatori sa vina la usa si sa-mi vorbeasca. Invariabil sfarseam deschizand usa strainilor, care ma luau acasa la ei, lasand cate un bilet alor mei, sa stie de unde sa-si ridice odrasla. La eterna intrebare “de ce plangi, ce s-a intamplat” aveam eternul raspuns “ma doare bulta”, maturizat mai tarziu in fonetic corectul “ma doare burta”. Si de cum eram printre, langa oameni, plansul inceta iar copila redevenea senina si cuminte. Dar n-as fi recunoscut vreodata ca faceam tot acel circ doar pentru ca imi era frica sa raman singura, ma rusinam. Pentru ca minteam si stiam ca mint. Acum imi dau seama ca era si un adevar acolo, chiar descriam, primitiv, manifestarea organica a fricii. Tata ma lua in brate, ma ducea acasa si ma aseza grijuliu in pat. Il si vad, la marginea patului, privindu-ma preocupat, cu mana lui mare si calda masandu-mi burtica si vorbindu-mi domol. Lupul, spaimele, nelinistile, toate se topeau ca atinse de bagheta magica a vrajitorului.
Am crescut. Frica de singuratate a ramas. Exista si ma manaca de vie. Iar strigatul de disperare dupa un suflet de om in preajma mea a ramas si el, doar ca s-a transformat intr-un strigat sugrumat pe dinauntru, de neauzit de catre ceilalti. Lupul traieste. Bestia isi inhata cu salbaticie bucati mari din mine ori de cate ori scapa din cusca in care am reusit sa-l inchid. Pentru ca da, ironia sortii de care vorbeam la inceput, a facut ca singuratatea, cea care ma ingrozea in copilarie, sa-mi devina una din coordonatele-teroare ale vietii de adult. Singuratate pe care treptat am cosmetizat-o in solitudine si singularitate. Si cu care am ajuns sa traiesc cu acea neputincioasa impacare-capitulare cu care as trai cu o tumoare. Una pe suflet. Benignitatea sau malignitatea-i variaza. Pe de o parte, e o singuratate injunghiata spectacular pe ici-pe colo, cu jerbe aurii, de oamenii-meteori prin viata mea. Fapt care intr-un mod ironico-artistic, o pune si mai mult in evidenta, precum o palarie cu boruri largi niste ochi insinuanti. Pe de alta parte, o singuratate decorata cinic cu acute crize de insingurare.
Iar azi a fost o zi cand m-au torturat crizele. O zi cruda, cu singuratate maligna. Cand m-am intors acasa tarand dupa mine taceri de mormant. Cand peretii casei au inceput sa se aplece si sa ma striveasca. Cand lupul s-a zvarcolit si a muscat. Adanc, repetitiv, barbar. Cand, pentru mine, se terminasera oamenii.
In astfel de clipe, rupta, ingenunchiez la mal de deznadejde. Inundata de spaima, ratacita de lume undeva departe, prea departe de un suflet, un alt suflet, oricare, astept rapusa. Sa treaca, precum un epileptic, crizele.
Am citit frumoasa ta scriere cu un gol in stomac. Gol pentru ca stiu exact prin ce treci, sufar de aceeasi maladie, de aceeasi fobie de singuratate, si culmea!-soarta ma joaca pe degete la fel de cinic.. Bravez zi de zi, strategie pe care o aplici poate si tu. Si aparentele poate le salvam pe ici pe colo, dar noaptea, cand se lasa cortina si cad mastile, nimic nu ma poate salva de golul ce se casca in mine. O fi ceva scris in ADN, vreo amprenta ramasa din stramosi? Oricum, ai scris tare frumos, Malina ..
Imi pare rau Crisita, sa te stiu asa. Imi pare rau sa stiu ca tu ai o stare permanenta de gol.
La mine e putin diferit.
Singuratatea, cum am spus, mi-e una din definitiile vietii. Insa nu doare continuu, nu-mi chinuie toate noptile. Ceea ce ma arde sunt crizele de singuratate.
(Poate asa ar fi trebuit sa pun titlul insemnarii “criza de singuratate”.)
Si desi rare, cand apar fac ravagii, ma jupoaie de suflu si de lumina.
In rest, traiesc intr-o singuratate-normalitate, suportata inca destoinic de firea-mi, pe alocuri, eroica.
Rectific: nu e chiar o stare permanenta, altfel n-as mai fi om. Dar golul apare frecvent. E necesitatea de a gasi in oameni acel ceva, cu contururi vagi dar esente tari, acel ceva care sa fie similar ceva-ului meu.. Se intampla sa il gasesc (f.rar) si devin sclipitoare. Si ma hranesc din sclipirea asta ceva-vreme. Dar apoi se lasa iar golul. Ai surprins foarte bine tabloul prin: “…e o singuratate injunghiata spectacular pe ici-pe colo, cu jerbe aurii, de oamenii-meteori prin viata mea”
mă-ntreb dacă poţi scrie ceva care să nu aibă nimic special. Dacă ai descris singurătatea privind-o, zic eu, ca o parte din tine, durerea necesară, cum ai povesti despre celelalte temeri ale fiecăruia dintre noi, care mai de care mai infricoşătoare şi spăimatice…despre întuneric, bau-bau, zmeii nopţii - acel sburător care vine noaptea să le ameţească pe fetele ce visează dragostea - despre micile noastre mistere…
Incă o dată… extraordinar !!!
mi ai trezit amintiri. cele din copilarie.
acum nu o sa pot dormi.
cand eram mic, credeam ca este un monstru in intuneric ,care o sa apara si o sa ma manance. imi era frica de intuneric. chiar si acum mai simt cate un gol in stomac cand stau singur pe intuneric.
si cand te gandesti ca la batranete se spune: “singuratatea este cea mai grea boala”!
singuratatea nu inseamna neaparat a fi singur. si poate mai rau decat a fi singur “social” este sa te simti singur in mijlocul oamenilor, sau langa un om.
Ungigel, de acord cu ce spui tu. Mereu sunt nuante.
Insa eu aici vorbeam de frica primara, de singuratatea bazala, care inseamna pur si simplu absenta oamenilor din jur.
si mie mi-a fost frica sa raman singura ani de zile si frica de intuneric pana acum cateva luni, dar incerc sa le vindec si singuratatii ii zic “intalnire cu mine”, iar intunericului ii zic “noapte buna. cand voi deschide ochii va fi dimineata si lumina iar”.
e tot un fel de auto-amagire, dar la mine functioneaza.
bine, am grija sa nu raman singura multa vreme - imi place sa ma intalnesc si cu alti oameni
Imi place numele tau, Chrismilla, ma gandesc la bomboane de Craciun.
Si ma bucur ca incerci si poti sa-ti vindeci fricile. Esti o luptatoare.
Eu am incercat si stiu ca n-am leac pentru crizele mele de singuratate. Noroc ca nu-s atat de dese incat sa-mi fure de tot zambetul.
Dar ce ati spune daca in timpul fricii de singuratate in casa sau pe strada isi face coltii si frica de “mi se face rau si nu are cine sa ma ajute?”. E un cosmar cu care ma lupt si eu de cativa ani buni. Nu am tot timpul, dar si cand am ma doboara. Am perioade cand autosugestia ajuta foarte mult dar am si perioade cand nu functioneaza si atunci e cel mai rau!Dar nu ma las! Tot am sa le inving si fara pastile!
Hm, Gladiola, asta cu “daca mi se face rau…” n-am experimentat-o ca frica (cred ca singura mea teroare e singuratatea asta bazala, la propriu, fara oameni in jur).
Desi am experimentat-o pe pielea mea ca realitate, mi s-a facut rau si nu a fost cine sa ma ajute. E intr-adevar scary, sa nu poti sa-ti iei singur un pahar cu apa, dar daca ti se intampla si treci peste asta, dupa aia capeti o mare libertate. Ai fost acolo, pe podea, ai vazut cum e. Si de pe podea nu mai ai cum sa cazi.
Iar despre pastile, sfatul meu e sa incerci sa nu iei deocamdata. Nu, daca exista alte solutii. Bulinele-s si ele bune si in cazuri grave ajuta.
Nu stiu cat de grav e la tine, daca e vreo psihoza diagnosticata cu adevarat sau doar cochetezi cu ideea de medicatie. Nu-i de joaca.
Oricum trebuie cantarit bine pana sa decizi sa treci pe droguri. Ai incercat sa vezi un psiholog?
E prima oara cand pasesc in lumea descrisa de tine.Ai stofa de sciitoare.E incredibil ca mai poti gasi oameni care sa isi impartaseasca experientele, si mai ales , in unele dintre povesti sa te regasesti.Te-ai gandit sa iti publici unele dintre istorioare?
Nebulosa, iata-te. Nebuloasa?
Bine ai pasit in lumea mea atunci.
Nu m-am gandit pana acum sa public. Dar pentru ca mi-a fost mentionat de cateva ori, as putea cocheta, ipotetic cu ideea. Cine m-ar citi insa?
eu!
Bunule B-flender, pentru 5-10 cititori, care ma gasesc aici oricum, crezi ca merita sa irosesc hartie?
Ar mai fi inca o flendurica de carte ramasa prafuita pe un raft…
Trist.
Si parca nu mi-as supune schitele din “lumea mea” unei asemenea sorti ingrate.
Daca as sti ca ar fi vreun best-seller, atunci merita.
Believe me, s-ar inghesui lumea sa iti cumpere cartile! Eu una,da…
o sa te citesc oriunde ai scrie. si voi spera la un autograf.
Si B-flenderului, asemenea. + autograf colorat.
Totusi vad ca o infrunti si asta e cel mai important!! Despre golul in stomac…il urasc!! - eu il simt ca o neliniste, ca o durere fizica in “cosul” pieptului, ceva care se macina acolo incontinuu. Eu ca sa nu fiu singura am facut o groaza de compromisuri…cat am suportat, apoi am suportat consecintele, apoi alte compromisuri - si asta nu pt ca nu invat din greseli, dar sunt atat de terorizata ca nu este cineva acolo… Si toate astea de ce? Pt ca nu pot sta singura…ma apasa, ma simt trista, nu mai vad sensul de a face ceva (pt ce??). Am prieteni, dar uneori si printre ei ma simt singura, toti suntem trecatori. Ok eu oricum am fost diagnosticata cu anxietate si depresie si da, iau pastile (pe care le detest)si sper ca intr-o zi voi fii din nou normala. Cat despre frica “bazala” o am de mica, tipete, urlete, plansete singura-n casa - le-am trait. Frica de intuneric se reduce de fapt tot la frica de singuratate. Ideea de la care am pornit sa scriu acest comentariu este ca ma bucur pt tine ca totusi esti tare si-ti infrunti aceste stari SINGURA - esti puternica (mult mai puternica decat mine si decat multi altii).
Oricum nu cred ca o sa mai nimeresc pe acest site, dar iti doresc mult bine si sa reusesti sa fii mai increzatoare!!
Multumesc Ioana de gandul bun. Si chiar daca nu mai nimeresti pe aici, eu iti doresc sa-ti fie calea mai luminoasa pe mai departe.
pentru malina.de 16 ani de la nasterea gemenilor nu pot sta o singura clipa singura.este greu mai ales pentru copii mei care au crescut langa o mama bolnava.ceea ce ai scris tu e fenomenal multumesc
Luminita, ce pot sa spun…m-as bucura sa stiu ca iti ajuta randurile mele.
M-am regasit si eu in descrierea facuta de tine. Chiar vroiam sa scriu si eu ceva despre senzatia asta la mine pe blog dar tu ai descris-o atat de bine incat ma indoiesc ca voi gasi alte cuvinte.
Din fericire nu sunt lasata singura prea des, dar stiu ca va veni momentul cand va trebui si eu sa caut strategii de lupta.
In astfel de situatii e bine sa stii ca nu esti singurul care lupta.