Explozii solare

Am decis sa-i scriu. Metoda, desi cu puternic iz de Lorelei, directa, curata si discreta. Aveam adresa lui de e-mail de pe cartea de vizita pe care-o daduse Lucretiei si pe care am copiat-o intr-un fisier bine dosit. Dupa ce am decis asta, am tremurat o saptamana intreaga la gandul unei asemenea nebunii. Frica de ridicol imi neutraliza orice tentativa, inmarmuream in fata laptopului de fiecare data cand deschideam emailul sa-i scriu. Daca va rade de mine, va arata emailul tuturor si voi deveni subiect de gluma si de barfa. Daca va afla sefa mea despre care aflasem ca-l cunoaste. Daca se va afla la lucru despre asta, eu, femeie serioasa si om de incredere in firma sa trimit scrisorici de amor necunoscutilor, daca vor sti colegii, imi voi pata reputatia, imi voi pierde jobul. Toate intrebarile astea mi se izbeau de tampla, lilieci zapaciti de lumina gandurilor circumspecte. In ziua mea cea mai grea din saptamana, cea de dinaintea week end-ului insingurat, intr-o vineri scaldata in Bailey`s, liliecii ametiti au amortit si atunci i-am scris ca-n transa, fara sa ma opresc, o scrisoare in care-i dezvaluiam totul, pasiunea mea pentru el, asteptarile obsedante, cati copii vom avea si cum o sa ne bem cafeaua pe veranda la batranete. Ii dezvaluiam totul inafara de un singur lucru, identitatea mea. Am semnat-o cu un nume inventat. Click: send.

Si cu inima cat un purice a inceput asteptarea. Sambata nimic. Toata ziua n-am iesit din casa, m-am invartit in jurul laptopului ca o pisica infometata in jurul oalei cu lapte, mi-am verificat posta din 10 in 10 minute, click de zeci de ori pe Inbox care se incapatana sa aiba 0 unread mails. Duminica n-am mai rabdat si-am iesit la cumparaturi, sa fac ceva sa-mi iau gandul de la scrisoarea aia. Ma sugruma frica de ridicol, penibilul la care ma expusesem trimitand un asemenea mesaj. N-am reusit sa stau mai mult de jumatate de ora departe de computer, m-am intors infrigurata acasa sa revin la singura ocupatie care avea atunci logica pentru mine, verificarea patimasa a email-ului. Duminica a trecut fara nici un bit clintit in Inbox-ul meu.

Am dormit rau in acea noapte. Trecusera doua zile si nici un raspuns. Am inceput sa intorc pe toate fetele variantele de reactii. Ce ar putea sa raspunda unui asemenea mesaj? O declaratie de dragoste cu puternice tente psihotice in pofida formularii ludice. Ce raspuns vreau sa primesc, come to me baby? Nimeni n-ar raspunde astfel unei asemenea scrisori. Pana la urma am ajuns la concluzia linistitoare ca orice raspuns va fi un indiciu in privinta disponibilitatii lui. Si macar aveam un punct de plecare. Sau un finish. Dar aveam ceva concret, un cui de care sa-mi agat ori visele si sa le incep a depana, ori pofta. Si apoi m-a trasnit: daca nu primesc nici un raspuns. Ce inseamna? Ca adresa nu e buna? Nu neaparat. Deja stabilisem ca nu e un email care provoaca in mod necesar reactii. Ca nu l-a citit? E medic si-si da adresa pe cartea de vizita. De ce si-ar mai da-o daca nu si-o verifica regulat? Poate a fost weekend si a fost plecat la mare, ca tot s-a incalzit vremea. Poate ca n-a inteles nimic si nu-i pasa? Ca nu-i pasa putea fi posibil, ca n-a inteles, nu, aveam pretentia ca e inteligent, foarte inteligent. Sau ca a intrat la spam? Nu avea cum, alesesem un nume de cont de departe mult mai onorabil decat continutul mesajului. Si totusi ce fac daca nu raspunde? Nu-i mai scriu, asta e, am incercat. Nu, nu e destul, doar am incercat marea cu degetul, acum tot in momentul zero ma aflu, n-am aflat nimic, n-am avansat cu nimic. Daca nu-mi raspunde ii scriu iar. Si iar. Il iau ca martor tacut al zilelor mele. Dar nu pot sa-i scriu la nesfarsit. Poate mesajele mele nu ajung niciodata la el. Dar asta nu am de unde sti, deci voi continua sa ii scriu cu speranta ca acei ochi fascinanti parcurg randurile tastate de-o zabauca indragostita. Dar pana cand voi continua, trebuie sa-mi pun un deadline altfel mi-e teama c-o sa ma las prinsa intr-o cursa cu un singur alergator si fara linie de finis. Ii voi scrie trei mesaje si ma voi opri. Trei, ca e numar magic. Si daca nu-mi raspunde dupa trei, ma opresc si gata povestea care nici n-a inceput? Nu, am sa-i scriu sapte. Sapte e tot numar magic, sapte e la fel de bun ca trei. Ba e mai bun, mi-am spus, in speranta provocarii unei reactii prin plusare cantitativa.

Luni, zi intensa la lucru, prinsa in telefoane, proiecte, planuri. Inboxul a ramas neindurator de neclintit. Eram descumpanita si incepusem sa ma indoiesc ca decizia de a continua sa-i scriu era una buna. Totusi in drum spre casa am intocmit in minte noua scrisoare pe care voiam sa i-o trimit. Acasa, primul lucru pe care l-am facut dupa ce am intrat in casa a fost sa deschid laptopul si sa-mi verific Inboxul. Care, spre stupefactia mea clipea spre mine mandru: 1 unread mail. Mi-a raspuns? Mi-a raspuns! Mi-a raspuns! Mi-a raspuns! Era doar o fraza seaca si politicoasa care ma anunta ca gresisem destinatarul, dar in ciuda acestui lucru prinsesem aripi de fericire. In sfarsit, dupa atatia ani, ajunsesem sa intru in legatura directa cu el. I-am vorbit si mi-a raspuns inapoi. Nu conta prea mult in acel moment ce mi-a raspuns, imi savuram extaziata mica victorie. Dupa ce am reusit sa-mi revin din betia bucuriei, am scris, iarasi dintr-o suflare, raspunsul meu in care-l asiguram ca stiam foarte bine cui ii scriu si imi intaream afirmatiile si sperantele din primul mesaj. Am inchis ochii si-am dat “send”, cu senzatia ca apas pe butonul rosu al bombei cu ceas.

Se pare ca intr-adevar declansasem bomba, caci cele scrise i-au starnit curiozitatea. Dupa o marturisire abrupta a situatiei lui civile, a intrat intr-un iures ametitor al flirtului online. Remarcasem si mai inainte, iar el nu facea exceptie, casatoria creste exponential cheful de harjoana cu oricare altul decat partenerul legitim. Eram pusa in fata unei extraordinare disponibilitati, o deschidere fara cusur pentru aventura, deschidere surprinzatoare la care nu indraznisem sa sper din prima nici in cele mai indraznete visuri. Dupa schimbul furtunos de mesaje, cu o frecventa pentru care ne-ar invidia toti pustii amorezi de pe internet, am trecut rapid la contactul verbal, in convorbiri telefonice interminabile, cu jocuri de cuvinte, rasete, flirt la drumul mare. Si in doar intr-o saptamana am avansat de la primul meu mesaj la prima noastra intalnire. In acea vineri am plecat la munca cocotata pe o pereche de pantofi eleganti si gatita cu grija, bluza care-mi punea in evidenta talia, sutien push-up pentru un bust de Pamela, fusta fluturand matasos deasurpa genunchilor, Ne intalneam la sase, exact dupa program. Prudent, alesese pentru intalnire un loc discret dar in acelasi timp populat. Nu-mi venea sa cred ca se intampla, ca reusisem sa am o intalnire cu el, omul visurilor mele. Era ceva ce intrecea orice asteptare. Ziua a trecut repede, aproape n-am simtit cand s-a scurs timpul. De la pranz am inceput sa-mi consult panicata ceasul, fiecare ora parca se grabea sa treaca mai repede ca precedenta apropiindu-ma de momentul cand urma sa ma prezint in fata lui. Ne intelesesem de minune la telefon, discutia a curs firesc, am ras mult si ne-a fost usor sa comunicam. Parea un om placut, optimist si pasionat de jocuri, jocurile de idei si jocurile cu mintea celuilalt. Incercam sa rememorez franturi din conversatiile noastre care sa ma faca sa ma relaxez putin. Fara prea mult succes, caci la ora stabilita m-am indreptat extrem de nervoasa spre masa la care ma astepta. Refuzasem pana in ultimul moment sa-i deconspir identitatea mea. De fapt mi-ar fi fost dificil sa-i explic de unde-l stiu si, mai ales, de cand il stiu. M-ar fi considerat sigur nebuna de legat si poate ar fi dat inapoi. Si apoi, deja simteam ca un mare dezavantaj dezvaluirile sentimentale pe care i le facusem in scrisori si prin nedezvaluirea identitatii imi lasasem spatiu de intors, in cazul in care nu ne vedeam niciodata, sa pot sa dispar nestiuta, evitant situatii jenante. Mi-am recitit acele mesaje intitiale, sa-mi amintesc ce-i povestisem si am regasit o straina dincolo de randuri, cu un curaj pe care nu reuseam sa-l suprapun personalitatii mele. Oi fi fost in saptamana oarba, cand lucrurile iau semnificatii bizare si oamenii capata insusiri nebanuite, de fusesem capabila sa-i scriu astfel. Intalnirea cu el ma transmuta deodata din pozitia de victima indragostita si niciodata satisfacuta, in cea a femeii iesita la vanatoare, sa-si cucereasca iubitul. Vanatoare sabotata in mod definitiv de initialele mele declaratii de dragoste. Pusesem din prima cartile pe masa, nepastrandu-mi nici un as in maneca si am simtit din plin forta ascendentului lui asupra mea pe care si l-a asumat din prima clipa in care m-a vazut.

Un fior m-a fulgerat din cap pana-n picioare cand ni s-au intalnit privirile. Cu atentia incordata la maximum ii fixasem chipul, sa-i surprind expresia fetei in momentul in care ma vede. Voiam sa stiu daca ma recunoaste, daca e incantat, daca-mi zambeste sau se incrunta. Nici o reactie, doar o privire directa, de profesor neutru ce, cu o fata de gheata, isi scruteaza eleva. Si aceasta impartire nedreapta de forte a ramas neschimbata pe parcursul intregii noastre intrevederi, el avand o deosebita grija sa ramana in postura dominanta, de parca s-ar fi temut sa nu alunece in cealalta extrema. Sau poate ca sa-mi arate ca el e barbatul, el e cel care alege si decide, nu eu. Iar ca pedeapsa imi va da cu varf si indesat exact ceea ce nu cautam. Dar faptul ca ma aflam atunci pentru intaia data fata in fata cu el, vorbindu-i, era un eveniment atat de coplesitor incat mi-a luat abilitatea de a citit semne evidente si m-a vaduvit de cea din urma farama de intuitie. Si clipa in care am intins mana sa ma prezint a coincis cu cea in care m-am abandonat lui. Am petrecut vreme de trei ceasuri in restaurant, la inceput sondandu-ne reciproc cu intrebari ale caror raspunsuri el le ocolea cu dibacie, aruncandu-mi alte intrebari in schimb. Voia mai mult sa cunoasca decat sa fie cunoscut. Asta nu-l impiedica insa sa ma faca atenta asupra puterii sociale pe care o detine. Era un om realizat, financiar, profesional, familial. Cu o avere imensa si cunoscand oameni cheie, nu s-a ferit a ma face sa inteleg ca ar fi bine sa nu-l am ca dusman. Atunci nu am inteles exact la ce se refera. De fapt isi pregatea terenul si urmarile. Fiecare venise cu un scop, al meu mai putin definit, de a-l cunoaste si interactiona cu el, al lui extrem de bine delimitat si pe care aveam sa-l aflu si sa-l aprob la scurt timp.

L-am intrebat de sotie si mi-a defilat prin fata drama barbatului roman insurat si cu bani: “Nu mai e nimic intre noi. Avem o relatie de parteneriat, ne respectam reciproc si ne vedem fiecare de vietile noastre.” Indirecta marturisire a disponibilitatii lui trecute si viitoare. De asta nici nu purta inel, baietandrul flusturatic din liceu isi croise pe acelasi calapod versatil viata sentimentala de adult. Dupa o prima sesiune de interogatoriu mascat, decorat cu teoria chibritului si invartitul in jurul degetului, am ajuns tacit la compromisul de a nu ne incalca teritoriile. Atunci atmosfera s-a mai relaxat si am avut ocazia sa cunosc putin din omul la care visasem atata amar de vreme. A inceput sa faca glume, sa spuna bancuri, sa imi arunce usoare complimente printre povestile despre colegi din facultate despre care am aflat ca ne sunt cunostinte comune. Eu eram incantata de cum decurg lucrurile, parea sa-mi fi dat nota de trecere si ma bucuram ca nu ma inselasem si ca era intr-adevar un barbat cu inteligenta sclipitoare, placut la vorba, cu un dezvoltat simt al umorului si care jongla cu ideile sarind cu usurinta de la una la alta, fara sa fi fost nici o legatura aparenta intre ele. Cu o asa usurinta a sarit pe nepregatite, tocmai cand imi sorbeam ultima inghititura de cafea, la propunerea sa mergem la mine. Atunci.

Am acceptat fara sa ma gandesc. Bucuria de a petrece timp cu el anula orice obiectie. Ne-am urcat in masina lui si am plecat. Era tarziu deja, se inserase bine iar eu eram in alerta, de parca as fi plecat la drum spre aventura cea mare. I-am dat indicatii cum sa ajunga la mine si-am tacut fericita. Imi venea sa ma pisc sa ma conving ca ceea ce se intampla era real. Imi venea sa-l pisc si pe el, sa ma asigur ca nu e o gluma, caci ma asteptam sa-si scoata masca din moment in moment, ca intr-o farsa hollywoodiana, si sa-mi strige “Gotcha!”. Dar nu, el ramanea real, gonindu-si masina pe sosele, ducandu-ma cu el in necunoscutul inserarii. Ii priveam mainile pe volan. Avea maini frumoase, ciudat de inchise la culoare, abia acum observam cat era bronzat, ma gandeam ca faceau un contrast exotic palpand pantecul alb si gravid al Lucretiei. Oare ce-ar zice Lucretia daca ar sti unde sunt acum? Cred ca mi-ar scoate ochii. N-am sa-i povestesc niciodata. Am zambit vinovata, ce scorpii devin femeile cand intra in competitie! L-am privit cu coada ochiului pe barbatul nepasator de langa mine. Afundat in scaunul de piele, il simteam relaxat si bine dispus. Muzica se auzea in surdina iar el prindea cate o nota din zbor si incepea sa fluiere. Apoi ma intreba daca stiu melodia si, fara sa astepte raspunsul meu, imi povestea o intreaga istorie legata de acea piesa. Aveam impresia ca-si traia viata pe muzica, un fond muzical perpetuu pe care si-l derula singur in cap, caci fiecare intamplare, fiecare idee era legata de muzica si pentru fiecare piesa gasea trimiteri spre amanunte din viata lui. Ma intrebam oare ce arie alesese pentru intalnirea noastra? Asadar, la mine. Si mai departe? Chiar nu stiam? Ba da, stiam. Iar daca as mai fi avut semne de intrebare, mi le-ar fi risipit cu un gest brusc si violent cand mi-a prins cu mana dreapta carnea de pe interiorul pulpei si a strans pofticios. Am scos un tipat de surprindere iar el a ras incantat: “Caprioaro!” Si-a continuat sa isi aseze din cand in cand mana pe genunchii mei goi si sa-i mangaie apasat. Intr-un astfel de moment oprisem la un stop si simtindu-ma privita, am ridicat ochii spre autobuzul de langa noi de la geamul caruia un barbat nebarbierit si cu sapca, vazandu-mi de sus piciorul dezgolit si mangaiat, a ranjit spre mine si mi-a facut lasciv din ochi. Mi-am tras in graba fusta sa ma acopar si mi-am ferit privirea scuturata de un frig. Acel barbat care balosea de sus privindu-mi goliciunea m-a facut sa ma simt de parca furasem corpul altei femei si traiam acum o alta viata, straina si cu legi simple si crude, cand barbatii poftesc iar femeile se supun.

Ajunsa acasa, in fata usii, scotocind dupa chei, n-am mai avut timp sa fiu cuprinsa de nervozitate caci, fara ocolisuri, si-a strecurat o mana sub fusta si cu cealalta a tras violent de bluza. Am trecut impiedicat pragul si-n doi pasi m-a pravalit pe jumatate despuiata in mijlocul holului si m-a avut, scurt si brutal. A cazut gafaind peste mine, corpul ii mirosea a sapun iar gatul ii era fierbinte. Mi-am eliberat incheieturile rastignite de stransoarea lui si mi-am asezat palma pe ceafa lui iar cu cealalta mana i-am cauta obrazul. A tresarit la atingere si, ca trezit dintr-un vis, s-a rupt abrupt din bratele mele. Si-a asezat in tacere hainele. Am ramas pe jos ca un cearsaf ravasit, fara sa fac nici un gest sa ma acopar. “Eu am sa plec” mi-a spus si am auzit usa inchizandu-se in urma lui. Am ramas in intunericul holului cu ochii larg deschisi, inspirand si expirand amplu. Nu simtisem nimic, nici un impuls sexual, nici o dorinta, nici o placere, fitness pe covor in doi, acceptat in virtutea pattern-ului submisiv stabilit initial. Unde erau frisoanele care ma treceau cand ii intalneam privirea, unde era focul din maruntaie cand ma fixa cu ochii de metal incins, unde erau fluturii din stomac si visele de pierzanie? Erau sus, la mansarda, plasmuite si masluite de propria imaginatie. In realitate atingerea lui nu-mi scutura nici un pom inflorit, nu-mi desena nici un curcubeu incurbat pe sira spinarii.

M-am ridicat seaca si m-am indreptat spre baie. Am dat drumul la apa, m-am dezbracat de restul de haine si m-am bagat, cu inima rece, sub stropii calzi. Era pustiu in mine, trecusera tatarii si parjolisera totul, spintecand mirajul. De dupa dragoste, m-am culcat fara lacrimi si fara visuri. Eram libera. Sa iubesc un om in carne si oase, nu o iluzie.

N-am sa inchei spunand ca m-am vindecat miraculos de obsesia dusa in spate atatia ani, cocoasa crescuta din propriile naluciri. A mai trecut o vreme pana sa-si retraga si ultimele tentacule ce-mi acoperisera ochii atata vreme. Poate uneori visele ar trebui lasate neatinse, plutind libere in cautarea timpului pierdut si inverzindu-ne gradinile sufletului. Caci, uneori arcanul patimas aruncat dupa ele sa le prinda le transforma in nuci gaunoase, rostogolindu-se in zgomot spart peste tiglele inimii.