Mictos si Miandre

- Ah, Aprilie, Intai aprilie, a venit vremea lor!
In ziua aceea frumoasa de primavara, cand cerul era senin si doar cativa norisori alburii puneau musteti pufoase unui soare sturlubatic, cand pasarelele ciripeau nepasatoare si copacii se leganau in floare, eroul nostru avea ganduri marete, pe masura unei zile frumoase de primavara. Inca in costumatia de noapte, albastra cu stelute, isi privea incantat cele trei ghivece de flori de pe terasa, primite in dar cu un an in urma de la Hobbitul Repede, ca premiu pentru “cel mai dulce prieten”. Astazi era ziua cea mare, ziua in care cele trei flori erau sortite sa infloreasca. Toate trei isi urcau spre cer mandrete de lujer in varful carora atarnau greu boboci uriasi ce promiteau sa faca cele mai frumoase flori din Tara Hobitilor Gradinari. Eroul nostru a incalecat balustrada care-l despartea de ghivecele imense si-a mangaiat pe rand, inaltandu-se pe varfuri, cei trei boboci.
- Buna dimineata, Aronimo, buna dimineata Ascal, buna dimineata Agor, i-a salutat pe rand. Ii ramasese de la bunicul lui, Hobbitul Mediteranean, casa din varful dealului, doua pisici melomane si taina gradinaritului.
- Daca vrei sa ai cele mai frumoase flori, trebuie sa le dai nume fiecareia si sa o tratezi ca si cum ar fi prima si ultima floare pe care ai avut-o, i-a lasat cu limba de moarte secretul bine pazit. Tinuse cu sfintenie sfatul batranului si isi boteza florile dupa luna in care trebuiau sa infloreasca.
Asadar, erorul nostru, plin de nerbdare, a sarit inapoi balustrada si-a intrat in casuta lui facuta din ghinde, si-a luat scaunelul impletit de Hobbitul Pistruiat si, fara sa se schimbe in salopeta lui galbena, de culoarea lui Aprilie, nu cumva sa piarda maretul eveniment, se aseza picior peste picior, c-o cana mare de lapte cald in brate, privind cu nesat spre cei trei lujeri asteptand sa infloreasca.

Soarele s-a ridicat incet pe cer, a ajuns la zenit iar eroul nostru era tot pe scaunelul lui impletit, asteptand din ce in ce mai nervos, in fata celor trei odoare. Apoi soarele, plictisit sa priveasca de sus scufia lui albastra cu stelute aurii si ciucuri clapaugi, cobora, din nor in nor, spre orizont, pana cand disparu, sa faca loc lunii sa mangaie cu degete firave, argintii, obrazul trist al eroului nostru care tot nu se clintise de pe scaunel. Caci florile lui tot nu voisera sa infloreasca. Oare nu le-au placut numele, oare nu le-a placut apa, oare nu le-a priit soarele, se framanta ingrijorat si trist eroul nostru, clatinandu-si descumpanit ciucurasii scufiei. Putin dupa miezul noptii, cand deja toti se culcasera, se ridica de pe scaunelul impletit si arunca o ultima privire trista spre cele trei flori in continuare incapatanat ascunse-n bobocii verzulii. De cealalta parte a terasei, sub ochii mari si uimiti ai lunii, Mictos si Miandre, isi plesnira bobocii, desi era c-o luna mai devreme decat sorocul, si-si intinsera in zadar petalele viu colorate spre el. Eroul nostru, stergandu-si o lacrima de pe obraz, se intoarse amarat cu spatele, rupse o foaie din carnetelul prietenilor si pleca sa se culce.