17 Decembrie

E atat de liniste si frumos aici. Oamenii te privesc cu ochi rotunzi si senini, fara ca umbra norului sa le tulbure irisul. Iti zambesc politicos cand iti deschid usa la magazin si te intreaba intotdeauna cand te vad, chiar daca te vad si de zece ori pe zi, ce mai faci. Tu ai sa le raspunzi ca faci bine, intotdeauna ai sa le raspunzi, ca esti politicoasa si n-ai sti sa te eschivezi. Si intotdeauna vei spune ca faci bine, nu pentru ca nu ai avea imaginatie sa dai alt raspuns, ci pentru ca stii ca nu te-ar auzi decat plopii de deasupra voastra, care au uitat sa creasca de uimire, privind la lumea asta perfecta. In care toti se trezesc de dimineata, cand le suna ceasul, neaparat, fara abatere, isi iau micul dejun cititind ultimele stiri din ziarul impaturit frumos pe masa. Stau apoi o ora in trafic, asteptand sa ajunga la munca cea de 8 ore, batute pe muchie, nici mai mult, nici mai putin, ca atata esti platit. O lume in care toti se grabesc seara sa ajunga  din nou acasa acasa, la canapeaua si telecomanda lor cea de toate zilele, sa ia cina linistiti, ascultand, cum altfel decat amabil, la ce le povesteste consoarta. Apoi s-ar gandi c-au spus la stiri c-o sa ninga si ca trebuie sa-si puna cauciucurile de iarna. Si sa cumpere un brad pentru ca in fiecare an, exact pe 17 Decembrie, trebuie sa il impodobeasca. Mereu la fel, mereu in acelasi loc. Miros de brad si rasete inghetate, agatate frumos de crengi, printre globurile cu sclipici, la fel de vesele ca gandurile tale. E atat de frumos si liniste aici, incat te gandesti ca toti au murit si au uitat sa-ti spuna. Sau asteapta sa-ti dai seama singur si atunci sa mori si tu si sa traiesti in pace.