Explozii solare

Jumatate de zi am compromis-o cu lucrul, cealalta jumatate am compromis-o cu nimic. Mi-am cumparat o colonie, un spray Fa, ciocolata alba varsata (si care e si buna), lapte (3 L), smantana. Mananc, mananc, mananc. Cata “actiune”!

Am facut o gluma proasta azi. I-am schimbat unui coleg parola si saracu` nu mai poate intra in propriul cont daca nu i-o spun. Cand il intalnesc luni, i-o voi da. Totusi rad singura cand ma gandesc la fata ce ar face-o sa vada ca-i este respinsa parola. “Nu fi copil!” ma dojenea odata cineva. De ce nu? Dac-as mai putea fi cu adevarat…

Ieri a bocanit usor, discret, in doua ture, cineva la usa, dar nu am fost sa vad cine era. Cred ca din comoditate. Era vreo 4 dupa-amiaza si eu tocmai ma trezeam din somn. Mai spre seara, vecinul oribil de vis-a-vis a bubuit vehement de vreo cateva ori in usa dar nici astuia nu i-am deschis, de data asta pentru ca pur si simplu n-am binevoit. E insistent tovarasul caci si azi a trantit doua ciocanituri militaresti in usa si iar, din nou, inca o data, n-am deschis. Stiu ca este el pentru ca usa lui de la intrare scartaie ingrozitor si-l aud de fiecare data cand intra sau iese. Ce vrea? Poate vrea sa-mi aduca aminte c-ar trebui sa cumpar un bec. Cel pus de mine acu` o luna s-a ars si e bezna pe aproape tot culoarul, cu exceptia extremitatii celeilalte unde mai palpaie inca anemic un bec. Dar eu peste doua saptamani plec de aici si nu mai am nevoie de bec. Poate ar trebui sa nu ma zgarcesc si sa cumpar unul tinand cont ca in patru din cele cinci zile ale saptamanii, ma intorc acasa noaptea de tot. Mai meditez asupra becului…

Am primit leapsa furtunoasa, sa enunt 7 melodii preferate. Si deoarece n-am primit prea des asa ceva, desigur ca sar la tastatura sa-mi enumar emotiile muzicale.

Numaru` unu` e “Jaga-Jaga”, inca n-am reusit sa invat versurile pe de rost, dar e piesa care-mi vine intotdeauna in cap cand deschid computerul. Nu stiu de ce. Oare poate pentru ca o am ca fond muzical la pagina mea de Hi5?

Pe doi se afla “Frumoasa mea” a lui Marcel Pavel, este piesa preferata pe care o cant la dus, ma face sa ma simt intr-adevar mult mai frumoasa si mai ales, posedata, adica a cuiva (de preferinta Fat-Frumos) dat fiind prezenta obsedanta a articolului posesiv “meaaaaaa”.

La trei este “Azi am sa crestez in grinda, jos din cui acum oglinda, mama-i dusa-n sat cu doru`, azi e singur puisoru`.” Este fondul muzical pe care-l cant cand sunt obosita. Sa ma imbarbatez sa merg mai departe. Ma tine alerta, dornica sa crestez si eu oglinda si cu gandul la tinerete. Si intotdeauna imi pune probleme existentiale, cine e Doru asta?

Pe patru se afla “De ce ma minti” a lui Guta, e melodia mea de betie. Cand beau incep sa-mi amintesc de toate minciunile pe care le-am spus si intr-o pocainta indusa de vin incep sa-mi marturisesc pacatul. Ajuta mult spovedania, indata ce termin de cantat, mai ales remixul la piesa asta, ma simt mult mai bine.

Pe cinci se afla “Ice-Ice, Baby”, a lui Vanilla Sky. E fondul muzical pe care-l folosesc cand mi-e pofta de inghetata. Ajuta la pervertirea poftei, din cea de dulce in cea de vin. Si atunci trec la numarul sase:

“Frumoasa-i vecina noastra, scoate capul pe fereastra”, care insoteste de obicei maturatul prin curte, ma ajuta sa uit de munca de jos pe care o prestez si sa ma consider urmarita de pe deal de Ionica cel cu plete grizonate dar cu mustacioara-pana corbului.

Locul sapte e piesa pe care adorm, “Killing me softly”, Fugees, pentru ca am invatat la scoala ca somnul e pentru creier tot o moarte, doar ca temporara si vreau astfel, autodidacta fiind, sa ma obisnuiesc cu ideea.

Leapsa merge mai departe spre cel care are blog, citeste asta si se regaseste in vreunul din gusturile mele. Succes!

Trei versuri dedicate avatarului meu de catre un trecator grabit, asa grabit ca titlu a uitat sa puna:

“umarul ei rotund ca o luna

mi-a spart noaptea

ca un crantanit de aluna”

Nu sunt amatoare de ursuleti de plus, jucarioare dragalase, maimutele, elefantei, catelusi, tigrisori. Insa de la un timp am inceput sa colectionez strumfi. N-am colectionat cat am fost mica, ca sa dau acum in patima strumfilor. Dar asa se zice, daca nu faci prostiile la timpul lor, te intorci la batranete sa le gusti.

Sunt niste strumfi mici, cam de marimea unui deget mic, din plastic si au niste mutrite foarte hazlii. A inceput cu bebe-strumf, apoi a venit bucatarul, apoi mesterul, apoi carturarul, apoi trompetistul, apoi somnorosul…Treptat s-a facut gasca mare. Cum ii capatam, ii aranjam in linie, sus, pe monitorul din birou. S-a aflat repede printre colegi de noua mea pasiune si asta pentru ca initial, cand am vazut bebe-strumful, m-a apucat un ras isteric la care a fost martora una dintre colegele-trombon, genul care prinde tot si da mai departe. Si uite asa intr-o dimineata gasesc pe birou un alt bebe-strumf. Am sarit in sus de bucurie si am intrebat de la cine-i. Nimeni nu stia, asa ca am scotocit din birou in birou ca sa descopar ca e de la un batranel de la alt etaj care auzise de veselia pe care mi-o starneau strumfii si mi-a daruit unul. Am multumit iar el a fost incantat de multumirea mea. In alta dimineata, gasesc pe tastatura un strumf carturar, cel cu ochelari, si-o pisica. Asta era de la un alt coleg. Cred ca aia-i pisica vrajitorului, ca e facuta cam uratica, dar nu stiu sigur ca nu mai amintesc prea multe din desenele animate. Si tot asa, alta zi cu alti strumfi lasati cadou pe birou de colegi. Se crease o conspiratie, cine are strumfi sa mi-i daruiasca.

Incat, cu ce am adunat eu si cu ce am primit, s-a facut suficienti strumfi albastrui cat sa umple marginea de sus a monitorului. In plus incepusera sa cada de pe el cand atingeam din greseala monitorul. Cadeau cu zgomot si ma speriau. Asa ca intr-o zi am decis ca s-a terminat cu parada lor pe monitor si i-am coborat pe toti la poalele lui, in spatele tastaturii, sa-i mai am inca in ochi. Doar pe cei patru bebe-strumfi, cat s-au facut acum in total, i-am lasat sus. N-au ramas asa. Cat am lipsit din birou o mana criminala si anonima i-a ajutat pe toti sa se catere din nou sus, pe monitor. Cand i-am vazut, m-am uitat prostita la ei, intrebandu-ma daca vad bine sau poate am gandit numai ca i-am scoborat. Nefiind sigura pe ce-am facut, n-am zis nimic. Doar am procedat din nou la mutarea lor la parter. De data asta n-am mai lasat nimic sus, sa fiu sigura ca nu mai ametesc lucrurile. Si din nou, dupa absente din birou, ii gasesc cocotati pe monitor. M-a pufnit rasul. Colegii mei se joaca.

I-am mai fatait de cateva ori jos si tot gasindu-i sus, am renuntat si acum i-am lasat sa stea acolo. Mai cade din cand in cand cate unul, dar acum cade-n capul hoardei de strumfi de jos. Il pun la loc, ca e deja aglomeratie si jos pentru ca mi s-au dublat ca numar, de cand un alt coleg mi-a adus intr-o zi o cutie plina cu strumfi, colectia lui intreaga de cand era copil.

Tavi era plecat atunci in State pentru un an dar mi-a cerut sa-l astept. Relatia la distanta insemna telefoane, e-mail-uri, chat-uri, din cand in cand video-conferinte, cand ma gateam ca un boboc si mergeam la un internet-cafe de langa mine, sa-i fac cu mana si sa-i zambesc la camera. Iar relatia, chiar si la distanta, implica toate atributele unei relatii, printre care, cel mai important, e monogamia cursiva, coerenta. Monogamie la a carei cursivitate am atentat in acea vara de prima tentativa adultera care a venit sa intovaraseasca automat prima tentativa de relatie serioasa. Bizarul nume de Martisor era numele celui de-al treilea barbat din triunghiul de care Tavi avea sa afle de la mine, cea care abia la un an de la intamplare incepusem sa se perpeleasca pe cearsafurile remuscarilor. Locuia in Timisoara si manat de doruri multe, in acea zi s-a oferit sa vina pana la mine.

A ajuns intr-o dimineata calduroasa de iulie, dupa ce eu avusesem o noapte alba, printre putinile din studentie dealtfel, pe care o petrecusem in compania lui Andi, un barbat casatorit cu si sapte ani mai in varsta decat mine. Andi m-a condus acasa la cinci dimineata si ne-am luat ramas bun respectuos, doar c-o strangere de mana, ca intotdeauna. Am avut timp sa fac un dus si sa ma schimb apoi m-am intins imbracata pe canapea pentru o ora, si-am motait pana cand pe la vreo sapte dimineata, Martisor a sunat la usa blocului sa-i deschid. Nu i-am deschis, dar am coborat eu in schimb, mult prea gatita pentru o plimbare in creierii diminetii, intr-o rochita scurta si subtire, de matase neagra si inflorata de bujori incandescenti. O pereche de sandale cu tocuri inalte si o geanta neagra, patrata si tare completau tinuta sumara. Un barbat vesel, bine crescut si bland m-a intampinat in fata blocului. Venise cu trenul in acea noapte, doar cu hainele de pe el. Ramasese doar in camasa cu maneci scurte dupa ce-si lepadase geaca de fas si-o facuta sul i purta in mana. Avea flori pentru mine, le cumparase din gara, trandafiri proaspeti. Nu aveam emotii cand ne-am vazut, eram prea obosita dupa noaptea nedormita ca sa mai pun suflet in intalnirea cu el. Dupa ce am dus florile primite inapoi in casa si le-am pus intr-o vaza, am revenit in fata blocului.
- Incotro? m-a intrebat blajin.
- Hai sa ne plimbam, si-am facut un semn vag cu mana spre strada din fata.

La mine kilogramele in plus au insotit intotdeauna relatiile lungi. Prin cele scurte treceam zvelta, insa de indata ce relatia ameninta sa se prelungeasca, si kilogramele incepeau sa se adune, unul cate unul. Intai nu le observam, ce era unul, doua la un volum normal, de stand-by? Cand treceau de trei, incepeam sa le observ, parca pantalonii stateau cam ficsi pe mine, fustele se incheiau mai greu in talie, bluzele croite pe corp incepeau sa stranga. Cand depaseam cu cinci kilograme greutatea de stand-by, apareau consecintele majore, incepea razia prin haine si despartirea brutala de cele mai multe dintre ele, intorcandu-ma la niste vechituri lalai ramase din vremea altor relatii lunguiete. Deveneau minoritare cele cateva care-mi mai veneau, complexate de movila interminabila a micutelor, dragalaselor si inaccesibililor hainute de talie small. Incepeam sa ma cantaresc regulat si la fel de regulat sa ridic neputincioasa din umeri cand acul batea la fel de constant ca la ultima ascensiune pe cantar. Si venea descalecarea imbufnata de pe cantar, inarmata pana-n dinti cu ganduri de moarte celor cinci kilograme in plus. Dar pentru ca-s o fiinta pasnica, gandurile ramaneau doar atat si din cinci se faceau sase, apoi sapte. Ca unde incap cinci, incap si sapte. Incepea sa nu-mi mai placa de mine. Priveam cu jind la poze vechi, cu mine cea de dinainte, dezbracata de toata grasimea surplus si oftam, ca o batrana care-si priveste cu dor pozele din tinerete. Si chiar daca ma subtiam de fiecare data ca prin miracol de cum se rupea relatia prelungita nesanatos in kilogramele mele, tot nu capatasem intelepciunea sa nu ma mai amarasc la spusele neinduplecate ale cantarului. Dar capatasem in schimb intelepciunea sa nu imi cumpar haine noi, adecvate noilor proportii, caci stiam ca intotdeauna ma intorc credincioasa la volumele de dinainte de El, ca o corabie care dupa ce a ratacit indelung pe mari, se intoarce la mal.

De data asta insa, dupa descalecarea traditionala de pe cantar, raman nu doar cu socul psihologic, ci si si cu urmari majore in garderoba. Pentru ca am acces la cunostinte feminine atavice care-mi spun ca nu mai revin la dimensiunile de duda-duduie. Dupa 35 de ani te ingrasi mult mai repede si slabesti, in cazul fericit in care se intampla, mult mai greu. Si cum toata viata mea am fugit de greu, e simplu de facut un calcul care sa dezvaluie adevarul din cuvintele de mai sus.

Este un blog care m-a acaparat de la primele randuri. E primul blog despre care pot spune asta fara nici o retinere (si am tot rasfoit la bloguri de cand imi fac veacul prin lumea virtuala). Il recomand calduros celor in cautare de franchete reconfortanta si autentic distilat.

Scris alert, vibrant, inteligent. Si o gagica misto!

Sunt trista. Asta a ramas, o tristete muta. Si-o nedumerire. De ce?

Initial a fost un fior rece pe sira spinarii cand am aflat ca cineva are impulsul sa-mi faca rau cand imi citeste scrierile. Ca nu le suporta, pot intelege, tine de preferinte si gata. Dar de unde ura asta viscerala incat sa doreasca sa imi faca rau?! Culmea e ca nu e un om rau. Dimpotriva, e o tipa misto, dezinvolta si sufletista, pe care mi-ar fi placut s-o cunosc. Poate in alta viata…

Cateodata oamenii sunt sublim de absurzi. La fel cum e acel om strain mie care-mi doreste raul. Sau cum sunt eu acum, amarata ca un necunoscut ma uraste.

La propriu. Am o pasiune pentru produsele de papetarie. Asta inseamna hartia si cele ajutatoare pentru a mazgali hartia. Imi plac carnetelele, agendele, post-it-urile, pixurile, marker-ele, agrafele de foi, radierele, creioanele cu guma, cariocile, dosarele. Azi am avut o zi buna doar pentru ca de dimineata am gasit un carnetel pe care-l ratacisem si-mi lipsea dintre jucarii de vreo cateva luni. Un carnetel portocaliu, gros, cu vreo 100 de foi alb-albastrui, din cele lucioase si groase, incat pot nota cu stiloul, apoi sublinia cu markerul negru si cerneala tot nu patrunde pana in partea cealalta de foaie. Un deliciu. Mai am inca vreo 10 carnetele, de marimi si forme diferite , dar toate-s alese dupa calitatea foilor. Si toate-s doar incepute, doar cateva foi scrise si apoi parasite, pentru alte carnetele. Sau agende. Asta e alta poveste. Inainte aveam multe. Acum am reusit sa ma mentin doar la doua agende pe an. Am minimalizat la sange, inainte cand erau multe, imi notam haotic pe toate cate ceva, iar la nevoie uitam sa le consult iarasi pe toate si ramaneau lucruri uitate. Acum am o agenda mare, cat un caiet, pe care-mi detaliez zilele, cu menire aposteriori, sa-mi fac usoara misia cand trebuie sa fac incursiuni in trecut, in cautarea vreunui nasture pierdut. Folosesc un pix care scrie albastrui deschis, intr-o combinatie limpede cu liniile albastrui ale foilor. Si inca una micuta, cat palma, cu margini aurii, cu menire apriori, unde sunt insemnate (cu anume acel pix care scrie moviu, asortandu-se, de data asta, cu indigo-verzui-ul liniilor), misiile ce urmeaza a fi facute. La sfarsit de an incepe vanatoarea de agende. Le caut prin magazine si le analizez cu atentie, sa fie legate bine, sa aiba foi de calitate si liniate fin, cu minima informatie, aranjata cu gust in pagina incat sa nu agreseze ochiul, sa aiba coperti cu un grip placut. Culoarea e mai putin importanta, desi le prefer pe cele negre sau rosii. Dar am avut si verzi, si maro, si visinii.

Apoi sunt uneltele de scris. Pixurile imi dau mare bataie de cap pentru ca e greu sa gasesti acele pixuri care sa aiba o urma continua, uniforma, nici prea groasa, nici prea subtire, fara sa lase surplus de pasta pe foaie. In ce priveste calitatea, sunt focalizata exclusiv pe partea practica, sa alunece bine, sa ma invite sa scriu cu ele, pasta sa aiba o culoare placuta (prefer nunantele albastru-verzui sau albastru-azuriu si-mi sunt neplacute cele violet, albastru-violet sau albastru-gri). Mai conteaza forma, sa favorizeze un hand-grip comod, si materialul, sa nu fie nici prea grele, ca cele din metal, nici prea usoare, ca cele foarte subtiri si facute din plastic. Dar primordiala e pasta si varful. Simt o dorinta irezistibila de posesie cand, uneori, intamplator folosind pixuri straine, constat ca sunt de-o calitate foarte buna. Atunci imi raman cam doua variante de actiune. Daca posesorul e in zona imediat limitrofa si am acces liber la el, il intreb daca-i pot lua pixul. De obicei pot, ca putini sunt cei care au pasiunea asta pentru papetarii. Daca e pix gasit, fara o apartenenta definita, ori ii scot pasta si o inlocuiesc cu una de la un pix de-al meu (intotdeauna am la mine unul sau doua pixuri din cele preferate). Ori il confisc de-a intregul. Dupa ce il sterg cu spirt, pentru inlaturarea salivei din capatul pe care unii au obiceiul sa-l bage-n gura, devine in mod oficial al meu. Pe langa aceasta dobandire de imprumut, mai si cumpar multe pixuri. Atunci cand gasesc unul care-mi place, imi cumpar cate patru-cinci. De aceea am ajuns sa am acum zeci de pixuri, probabil daca le-as numara as trece de suta. Si tot asa am ajuns sa am zeci de marker-e si fineliner-e. Inca ma mir de cei care au cate un pix. Sau nici pe ala.

Cateodata, cand am de scris pe hartie (lucru destul de rar), imi ia ceva timp pana ma decid pe ce hartie si cu ce pix sa scriu. Aleg rand pe rand unul cate unul din cele 4 pahare de pixuri de pe birou si le probez. Inca mai am uscaturi, acele pixuri proaste, care nu-mi plac deloc cum scriu. Atunci sunt momentele de revizie, cand arunc tot ce cosider nedem de mana unui pasionat al scrisului ca actiune fizica, pe mijloace finite, materiale. Ma gandesc ca la o asa pasiune s-ar fi potrivit un job de secretara. Ce as mai fi ales la hartii, ce as mai fi avut agende, ce as mai fi aranjat pixuri si marker-e pe categorii, ce as mai fi lipit peste tot post-it-uri…